Povesteşte-mi

noiembrie 12, 2012

 

Găsesc uşor străduţa de lângă Ateneu. Blocul e unul singur, printre restaurante şi magazine mici, cu uşa de la intrare întredeschisă. Pe hol e întuneric, dar imediat se aprinde lumina automată şi o iau spre stânga ca să ajung la scări. Urc în spirală, iar lemnul scârţâie la fiecare pas. Etajul unu, prima pe stânga, uşa la care trebuie să sun.

– Bună ziua, mă scuzaţi că vă deranjez, m-a trimis prietena dumneavoastră Angi.

De fapt nu ştiu dacă Angi a vorbit cu ea. Mi-a promis că o sună, însă nu ştiu dacă a şi făcut-o.  Dar femeia din faţa mea îşi schimbă brusc privirea, se uită acum prin mine, undeva în spatele meu. Deci mă aştepta.

– Poftim.

Deschide uşa larg şi se dă într-o parte, să intru. E o doamnă elegantă de vreo 50 de ani, delicată şi mignonă, cu părul alb argintiu, ondulat şi tuns scurt. Are tenul palid, translucid şi fără riduri, iar ochii albaştri, trişti. Recunosc ochii trişti din prima, sunt specialistă în ochi trişti.

În casă e cald, ordine şi foarte multă lumină. Nu înţeleg de unde atâta lumină. Nu e niciun bec aprins, afară ninge şi mai sunt şi perdelele trase. E o lumină difuză şi albă care înmoaie colţurile mobilei şi culorile din cameră.

Îmi dau jos geaca şi admir contrastul dintre vestimentaţiile noastre: fustă lungă şi strâmtă din stofă gri, bluză albă de mătase şi colier de perle versus blugi decoloraţi, ugg-uri şi tricou cu două numere mai mari.

Deja nu mai ştiu sigur care din noi e îmbrăcată cu ce. Mi se întâmplă asta când vorbesc cu oamenii, mai ales când sunt unu la unu faţă în faţă cu cineva, nu mai ştiu cine sunt. Eu sau celălalt. Cu cât mi se vorbeşte mai mult, cu atât mă pierd mai mult. Dar ea nici măcar n-a început să vorbească. Cred că ochii ei sunt de vină, deja mi-au spus atâtea. Eu ce pot să fac?

 

Doamna  se aşază pe canapea şi mă pofteşte cu un gest al mâinii şi pe mine.

– Angi mi-a spus că ştii să asculţi.

Surâde în timp ce spune asta, aşa că înţeleg şi cuvintele nerostite deşi n-aş spune asta după cum arăţi …ştiu, nimeni n-ar spune asta după cum arăt, dar asta e şi ideea: să nu se prindă nimeni, să nu aleagă ei, eu să-i aleg. Toţi au atâtea de povestit, toţi au atâtea probleme, toţi au nevoie de o fântână în care să urle, iar eu sunt doar una.

Angi mi-a spus să vin aici ca să n-o mai bat pe ea la cap cu întrebări în afara programei. Angi e meditatoarea mea de istorie, dau bacul peste câteva luni. Noroc că ştiu eu istorie de la mama natură, altfel eram în pom. Din două ore, doar vreo jumătate lucrăm bibliografia, restul vorbim despre tot felul de lucruri de o mie de ori mai interesante, dar din care, din păcate, nu se dă examen. Subiectul meu preferat e mitologia, dar Angi a spus deodată stop, nu mai are timp, nu poate, nu ştie. Mi-a zis “ia mai vorbeşte tu şi cu prietena mea, ea are timp şi-o să-ţi povestească şi pe gratis”. Angi grijulia.

– Da, îmi plac poveştile. Şi dumneavoastră sunteţi profesoară de istorie?

– Nu. De latină.

N-am văzut niciun profesor de latină până acum, doar profesoare. Şi toate foste mari frumuseţi.

– Cu ce-aş putea să te ajut?

– Ă… aş vrea să aflu mai multe despre obiceiuri şi fiinţe …arhaice.

– De ce te-ar interesa aşa ceva?

Nu mă întreabă agresiv, e curioasă. Să-i spun că am citit toate cărţile pe care le-am găsit pe tema asta şi că sunt sigură că în ele e scris doar un sfert din ce a fost real? Să-i spun că simt că nu sunt singură?

– De fapt, caut oameni care să …

Îngustează ochii o fracţiune de secundă, apoi surâde şi mă scuteşte de şovăieli:

– Ei bine …

Văd cum se coagulează în ea povestea. Se adună în valuri uşoare şi cu cât se acumulează, cu atât devin mai vâscoase. Iar ea alege acum de unde să înceapă.

– …câteodată oamenii sunt folosiţi ca simple instrumente.

O mulţime de întrebări în capul meu, normal. Asta n-am mai citit, n-am mai auzit. Ce fel de instrumente? De cine folosite? Pentru ce anume? De ce? Aleg una singură, cea mai vagă, care să-mi ofere cea mai largă percepţie:

– Instrumente pentru ….?

– Pentru a intra în legătură cu Natura.

Ştiu sigur că a spus Natura cu N mare, s-a auzit foarte clar. Mă las pe spate şi-mi mângâi perlele de la gât: e o poveste adevărată fetiţo, să începem.

 

– Eu sunt un astfel de instrument. De fapt, am fost un instrument, acum sunt un instrument s… scos din uz. Dar cât am funcţionat, am funcţionat bine. Mi-am făcut treaba. Mult mai mult decât se aşteptau.

– Cine?

Nu se lasă întreruptă.

– Am fost singura fată care a trecut de limita vârstei, singura care şi-a făcut treaba şi la 10 ani. Şi la 17, şi la 23. Fetele ca noi au puteri doar până la 7-8 ani, pe urmă şi le pierd. De asta spun că 10 ani, 17, 23, înseamnă foarte mult.

Ce puteri? întreb în gând, văd că n-are rost cu glas tare.

– Puterea de a chema ploaia … de a vedea în apă. Puterea dată ţestului pentru pâine. Şi alte puteri…

Lasă capul în jos.

– Văduvele ne alegeau şi ne învăţau. Căutau în toate satele vecine şi strângeau câteva fete mai deosebite. Ele se tot schimbau de-a lungul anilor, veneau fete din ce în ce mai mici, eu eram din ce în ce mai mare, dar n-am reuşit niciodată să fim mai multe de 6, în niciun ritual. Mă şi întreb ce-am fi reuşit dacă eram 7.

Dar ce reuşeaţi?

– Împlineam acele obiceiuri care te interesează pe tine. Chemam ploaia de exemplu. Când erau ani secetoşi şi pe munţi nu pica nor de ploaie, ne strângeam şi făceam ritualul. Ne îmbrăcau în crengi de alun şi oamenii aruncau apă pe noi cum mergeam aşa prin sat. Cântam împreună ce ne învăţaseră văduvele şi cam asta era tot. Fetele erau mândre de ce puteau să facă, era o mare mândrie în sat. Dar mândria le întina gândurile şi oricât post ar fi ţinut, de la un moment dat nu mai puteau să aducă ploaia  sau să vadă ucigaşul în apa din ciubăr. Numai eu nu ştiam ce e mândria, numai eu mă închideam în casă şi nu ascultam vorbele celor mari, nu mă îngrijoram de nimic. Cel mai mult îmi plăcea când băteam pământul pentru ţest: uitam complet de mine, eram doar un fir de legătură între cer şi pământ. Atunci era ATÂT de bine.

Ştiu sigur că a spus ATÂT cu majuscule, am auzit foarte clar. Încrucişez braţele şi netezesc mătasea bluzei ca să mă relaxez, apoi mă aplec spre ea ca să pun degetul pe rană:

– Şi acum? Puteţi încă şi acum să împliniţi ritualuri?

– Nu. Dar nu mândria m-a tulburat.

Bănuiesc ce a fost, dar trebuie să spună ea.

– A fost un alt instrument, cel din cauza căruia am pierdut puterile.

Un alt instrument?!

Se uită în gol pe lângă mine. Are spatele drept şi mâinile adunate în poală.

– După cum am spus, eram altfel decât celelalte fete. Nu aveam prietene, nu bârfeam, nu râdeam cu băieţii la joc …  mie îmi plăcea în biserică să mă rog şi pe câmpul liber, la muncă. Mie îmi ajungea vorba cu Îngerul.

L-am văzut pe Înger în momentul în care a pronunţat cuvântul. Un băiat slăbuţ şi delicat, tuns scurt şi cu faţă rotundă, cu nişte aripi mari pliate neîndemânatic  la spate, ascunse sub un hanorac negru cu glugă groasă.

Îmi netezesc fusta şi păstrez cât pot ţinuta dreaptă. Îngerul mă priveşte pătrunzător.

– Era cu mine peste tot. Îl vedeam numai eu, ştiam doar eu de el. Mă privea, câteodată îmi răspundea la întrebări … şi asta îmi era suficient. Când am crescut am plecat din sat la liceu, pe urmă la facultate. Într-o zi, au apărut vădanele la uşă. M-am speriat, ce putea fi aşa de grav? Am crezut că mă cheamă pentru cititul în ciubăr, asta era cel mai dificil, cel mai greu. Dar nu, ele s-au aşezat pe canapea şi mi-au spus foarte natural, că au venit să mă roage să le cumpăr un covor. Atât. M-au trimis să cumpăr un covor de la un depozit din afara oraşului. Mi-au dat şi banii, pentru că eu nu aveam atâţia. Era un covor special, nu ştiu, că nu m-am priceput şi nici nu mă interesa. Trebuia să mă duc cu autobuzul şi tot aşa să mă întorc. Ceva mai straniu nu auzisem de la ele niciodată. Să cumpăr un covor.

Am ajuns la depozit fără probleme. Era undeva în câmp, a trebuit să merg pe jos vreo jumătate de oră pe un drum plin de praf ca să ajung la el. Erau flori pe marginea drumului, prăfuite, dar multe şi colorate. Florile acelea … a fost o plăcere să merg printre ele. Ultima plăcere pe care am simţit-o cu toată fiinţa mea. Când am ajuns la poarta depozitului au sărit câinii pe mine, dar numai puţin. A ieşit un băiat să-i alunge, n-au fost probleme. Mi-a arătat unde e uşa pe care trebuia să intru, am intrat şi am întrebat de covor. Mi s-a spus să aştept într-o cămăruţă din lateral, că vine cineva şi mi-l aduce. Era goală cămăruţa, foarte curată  şi mirosea a lemn proaspăt, nu ştiu de ce, că doar nu avea mobilă deloc. Apoi …a intrat el cu covorul sub braţ. Era un covor neaşteptat de mic pentru cât costa. Vreun metru lăţime, nici nu mai ştiu cât în lungime, dar nu mult, pentru că rulat era subţirel şi el îl putea ţine lejer sub braţ. Şi nu era cine ştie ce bărbat vânjos. De fapt era cam cât mine. A întins covorul pe jos, apoi s-a întors cu faţa. Era el, Îngerul meu.

În cameră se luminează, nu ştiu cum e posibil să fie mai multă lumină decât era. Fusta îmi devine perlată.

– El însuşi. O fiinţă care până atunci părea că există doar în imaginaţia mea. Ani de-a rândul am încercat să-l materializez… îl creasem uşor în gândurile mele, dar să-l fac să apară şi în formă reală … greu … mult timp l-am chemat doar cu mintea, dar la un moment dat am coborât, l-am chemat cu inima, cu sufletul, cu toţi rărunchii. Atunci au venit vădanele la mine şi a apărut el. Nu-mi venea să cred că am reuşit.

Se opreşte din povestit pentru că sunt atât de multe de înţeles. Îmi dă timp, dar eu sunt ea şi ştiu ce ştie şi ea, nu am nevoie de timp.

– Deci. Prietenul meu apăruse în carne şi oase. L-am recunoscut după privire. Am mai văzut oameni care să-i semene, aceeaşi statură, acelaşi păr sau ochi, dar el avea privirea. Pentru mine era evident că şi el ştie cine sunt eu.

Zâmbeşte.

– Dar cât mă înşelam. Era un Zburător.

 

Ha, ştiam eu! Un El! Nu un instrument, un El! Până acum doar am citit despre Ei! E prima dată când am ocazia să şi vorbesc cu cineva care a cunoscut un El real.

Angi e o comoară că m-a trimis aici.

–          Auzisem de Zburători din poveştile vădanelor, ştiam toate că există, dar nimeni nu mai credea că există cu adevărat. Nu se mai auzise de mult, tare de mult că ar bântui vreun Zburător. Binenţeles că eu atunci, cu covorul, nu bănuiam nimic. Eram uimită de întâmplare, de frumuseţea ei, mi se părea firesc să mi se întâmple mie, mie care dintotdeauna fusesem o fiinţă specială. Era Îngerul meu, eu îl chemasem, aveam un trecut împreună, o istorie, era fratele meu, sfătuitorul meu, era prietenul meu cel mai bun. Era dragostea mea.

El s-a purtat ca de obicei: mai mult se uita la mine decât vorbea. Doar m-a sfătuit pe unde să o iau la întoarcere ca să nu mă mai găsească câinii, cum să ţin covorul ca să-mi fie mai uşor … din astea. Pe urmă mi-a zis că urma să vină în Bucureşti în curând. A fost clar că urma să ne vedem, mi se părea de la sine înţeles, şi lui la fel. După ce-am plătit, când a fost să plec, n-am putut. Pur şi simplu nu-mi puteam mişca picioarele. Şi i-am spus că nu pot să plec fără el. A râs încântat şi a zis că ştia. Mie mi se părea absolut natural, de Îngerul meu nu mă despărţisem niciodată, iar acum odată întrupat, cum ar fi fost să-l las acolo şi eu să plec? Dar lui cum de i s-a părut normal? De ce a râs în loc să se mire? De ce a acceptat cererea mea imediat? De ce au reacţionat prietenii lui aşa?

Aşa cum?

– S-a dus sus să se învoiască, să plece cu mine la Bucureşti. Băieţii ceilalţi, când au auzit, au început să se comporte ciudat, ca şi cum le-ar fi păsat. Unul a venit la mine să mă roage să plec singură că e mai bine pentru mine aşa, altul l-a oprit pe el pe scară să-i spună „nu din nou, las-o pe asta în pace”, iar băiatul cu câinii s-a prăbuşit efectiv pe podea, ghemuit cu capul între genunchi. Dar eu atunci nu am luat seama la nimic şi nimeni, doar am reţinut ce se întâmplă. Nu m-am întrebat nimic, era normal totul. Mult timp după aceea n-am derulat înregistrarea, de frică să nu aflu că am văzut semnele şi n-am vrut să le văd. Atunci, pe loc, eram parcă în alte dimensiuni, nu într-un depozit de covoare de la capătul oraşului. Parcă eram în curtea mea de acasă, acolo unde l-am văzut prima dată pe Înger, lângă tei.

Da, îl văd, stă pe vine sprijinit de trunchiul copacului, cu gluga acoperindu-i fruntea, uitându-se ţintă la mine.

– Am plecat împreună, ţinând de covor, eu de un capăt, el de celălalt. La Bucureşti nu avea unde să stea şi a venit direct la mine. Din nou, totul era normal. Putea să fie vreun hoţ, vreun criminal, orice, eu l-am băgat fără rezerve la mine în casă şi totul mi se părea firesc. Era el, Îngerul, de ce m-aş teme? De abia când m-a atins s-a prăbuşit totul.

Povesteşte lin şi egal, ca şi cum ar citi dintr-un manual de istorie, parcă n-ar fi vorba de ea. Şi de  mine.

– A făcut el întâi duş, i-am dat un tricou şi-un trening de-al meu. Aveam aceeaşi statură. Şi semănam atât de bine. Când mă uitam la el, ochii lui erau în dreptul ochilor mei, parcă mă uitam într-ai mei în oglindă. Apoi m-am dus eu la baie şi în timp ce mă spălam mă tot gândeam ce să mâncăm, unde să mergem după aceea, cum să mă îmbrac… dar când am deschis uşa am dat nas în nas cu el.

Surâde.

–          La propriu.

Apoi m-a atins … cu o mână pe ceafă şi cu cealaltă … cred că mă ţinea de încheietură, nu mai ştiu, dar atât a fost suficient ca totul să se dărâme. Am văzut un film în care toate zidurile caselor şi blocurilor se dărâmau deodată. Undeva lângă o mare era un oraş şi totul se dărâma ca şi cum ar fi venit un tsunami, dar nu se vedea niciun tsunami, era doar marea un pic agitată, valurile doar un pic atingeau casele. Aşa şi la mine. Doar m-a tins un pic şi totul s-a prăbuşit. Toate puterile m-au părăsit pe loc, am simţit cum dispar din mine ca un fum. Până atunci nu fusesem conştientă unde sunt şi cum sunt ele în mine, dar atunci, în secunda aia, am ştiut că au fost în pântecul meu şi de acolo s-au scurs pentru totdeauna. Le-am simţit pentru prima şi ultima dată, le-am simţit pentru că nu mai erau ale mele. Nu mai făceau parte din corpul meu şi asta mi-a confirmat că avusesem ceva în plus.

Se uită îngândurată la mine. Ochii ei sunt în dreptul ochilor mei şi îi simt răsuflarea pe faţă, în timp ce-i mângâi cu degetele scobitura caldă de la ceafă. Îmi dau seama că se apropie tsunamiul şi mă retrag din lumea ei la timp ca să nu alunec mai tare.

–          Atunci, pe loc, în picioare, în uşa de la baie, am avut un orgasm care mi-a dus puterile şuvoi.

Apoi … ? am rămas împreună toată noaptea. Cum să-ţi explic? Pentru că trebuie să-ţi explic. Simţi cum toată ordinea dispare. Liniile drepte devin curbe, culorile se amestecă, gândurile nu mai ajung la capăt… nimic nu mai ajunge la capăt, nimic nu mai poate fi finalizat. Toată puterea pe care o mai ai se duce în abdomen, să închidă golul. Dispari în tine şi reapari în el. Te reîntorci în tine, unde nu mai eşti singură. E o forfotă imensă, iar tu trăieşti la limită, doar prin piele. Pielea e marea câştigătoare. Mă uit de atunci la mine şi nu mă pot convinge că nu am făcut schimb de piele cu el.

Mă uit şi eu la ea, e atât de frumoasă. Îngerul trebuie să fi fost un bărbat foarte frumos.

 

Şi ce s-a întâmplat pe urmă?

– După noaptea aceea a plecat. Aşa fac Zburătorii, marchează şi fug. Apoi se întorc cât să zgârie din nou crusta formată. S-a întors şi el după o săptămână, dar nu l-am mai primit. S-a întors din nou şi din nou, dar nu l-am mai primit. Pentru mine, pierderea puterilor a fost mai presus de orice.

Da, înţeleg.

– Ştiu că înţelegi, de ce crezi că îţi povestesc? Ştiu că şi tu eşti un instrument, numai că pe tine nu te-au descoperit văduvele. Nici nu ştiu dacă mai există văduve care să ştie ce să facă. Oricum nu aici, în oraşe.

Nu vreau să vorbim acum despre mine.

Ce s-a-ntâmplat cu Îngerul?

– Îngerul? N-a mai apărut. În locul lui a venit mereu amintirea Zburătorului. Concret? Nu ştiu. După câteva luni m-am întâlnit întâmplător cu băiatul care m-a apărat de câini atunci şi mi-a zis că e bolnav. Că e bolnav de dragoste, aşa s-a exprimat, că i s-a întors ce-a făcut el fetelor, probabil şi mie. Că zace, nu mai mănâncă, nu se mişcă, chiar la el se ducea, să-l vadă. Dar nici coincidenţa asta nu m-a trezit şi nu m-a înduplecat. Ştiam că e din cauza mea, că şi-a pierdut şi el puterile, nu numai eu, atunci, dar tot n-am putut să-l iert. Şi nici pe văduve. Nu m-am mai dus în sat şi am rupt orice legătură, le-am trimis covorul prin cineva de-acolo. Am fost foarte supărată pe ele: m-au folosit să anihilez un Zburător şi nici măcar n-au avut decenţa să-mi spună despre ce e vorba. M-au trimis să cumpăr un covor. Ar fi trebuit să li-l trimit cu sângele meu pe el.

Şi nu mai ştiţi nimic de … Zburător?

Ce ştiu eu e că mi-e dor de el, îngrozitor de dor de el. Privirea lui clară şi atentă …. trebuie recuperată cumva, trebuie să fac ceva.

O aud cum oftează.

– Nu. Cum am putut să-l las să plece …? Am fost şocată şi supărată pe mine pentru greşeala mea. I-am văzut aripile şi am crezut că sunt aripi de Înger. Sau poate că pe când când era doar un gând în mintea mea, era într-adevăr Înger. Doar că atunci când s-a întrupat, a venit ca Zburător. Şi m-am considerat direct responsabilă pentru asta. Acum… după atâţia ani …a dispărut din mine orice urmă de supărare şi ciudă. A rămas doar … a rămas doar …

Dorul, ştiu. 

 

Sunt sora ei. Aşa o simt, ca pe o soră. Ce intuiţie pe Angi să mă trimită la ea.

– Dar Angi cine e?

Se uită surprinsă la mine.

– Angi?

– Da. Pentru mine Angi e profesoara mea de istorie, dar pentru dumneavoastră cine e?

– Angi a fost colega mea de ritual. De fapt, a fost chiar ultima colegă: ea avea 7 ani când am făcut ultima mea citire în ciubăr, la 22. Ne-am reîntâlnit acum vreo 4 ani şi în mod neaşteptat, am rămas prietene.

 

Deci Angi putea să-mi povestească ea însăşi despre obiceiurile astea, dar n-a vrut. A preferat să mă trimită aici … a fost bine pentru mine, nu spun nu. Multă informaţie, de cea mai bună calitate… dar mai e ceva. Nu m-a trimis aici doar pentru mine…

… adică Angi ştie …?!

 

E timpul să las în sfârşit revelaţia să mă cuprindă. Angi m-a trimis aici să ascult o poveste. M-a folosit ca pe un instrument. Ei, acum de abia am nevoie de timp ca să asimilez.  Respir adânc şi mă reîntorc complet în mine. Mă simt expusă şi vulnerabilă, descoperită. Dar mi-am făcut-o cu mâna mea. Credeam că pot să-i găsesc doar eu pe ceilalţi, iar ei să nu ştie de mine?

 

Îmi pare rău doamnelor, dar aflaţi că sunt mai mult decât un instrument.

Când oamenii îmi povestesc problemele şi tristeţile lor, eu le rezolv, întorc evenimentele în favoarea lor şi le aduc noroc. Mă pierd în poveştile lor şi răsucesc firele întâmplărilor astfel încât să se descurce în viitor. Ştiu că fac asta, dar nu ştiu cum anume. Probabil că atunci când nu-mi mai amintesc cine sunt, eu sau ei, probabil atunci se întâmplă. Ca şi cum imaginaţia mea ar fi atotputernică în momentele şi locurile acelea din poveste, iar lucrurile urmează să se întâmple, cât de curând, după cum îmi doresc. Prietenii şi-au făcut din asta un obicei, „vin la tine să-ţi povestesc pentru că ştiu că după aia o să se rezolve de la sine”, iar prietenii prietenilor o iau deja ca pe o superstiţie, „am auzit că e suficient să-mi urezi tu noroc, pot să-ţi spun şi eu problema mea?” dar nu-i aşa: e vorba de o putere pe care o folosesc în mod conştient. Nu m-a învăţat nimeni asta, nu m-a îndrumat, nu m-a descoperit, nu m-a folosit nimeni. Nu sunt un instrument al nimănui.

Fac parte din altă categorie şi cel mai important acum, e că mi s-a adeverit că mai există şi alţii ca mine: pierduţi prin oraşe, încercând să-şi găsească singuri menirea, Zburători şi Sânziene, Solomonari, Ursitoare, Sfinte…

Ei şi Ele.

 

Mă ridic de pe canapea, aş fi vrut să-i fi adus măcar o floare, ceva. Ah, scăpările astea de adolescentă imatură, ce rău mă enervează.

– N-am ştiut că Angi a fost şi ea…. Dar nu contează. Vă mulţumesc. Vă mulţumesc foarte mult. E foarte important pentru mine ce mi-aţi povestit.

Se ridică şi ea, dreaptă, albă, frumoasă.

– Şi eu îţi mulţumesc că m-ai ascultat. Ai grijă de tine.

– Da. Ă… eu cred că dacă vă duceţi din nou la acel depozit, o să aveţi noroc să daţi de urma … Îngerului. Cumva, o să reuşiţi să-l întâlniţi din nou. Doar să faceţi ceva pentru asta.

Se uită concentrată la mine.

 

 

Cobor scările de lemn. Mă dau spre perete ca să fac loc cuiva să urce. E doar o imagine, dar ştiu că nu peste mult timp, va fi în mod real. Un bărbat cu glugă pe cap, cu mâinile în buzunare şi aripile pliate complet sub hanorac, va urca scările şi va suna la uşa care tocmai se închide în urma mea.

 

Abia aştept să o cert pe Angi pentru că m-a folosit şi să o laud pentru ce frumos le-a brodat ea pe toate: mi-a dat şi mie satisfacţie, a ajutat-o şi pe prietena ei. Aş suna-o chiar acum, dar ştiu că e la mormântul soţului ei, ca în fiecare vineri.  O să aştept până mâine.

I can almost see you

martie 19, 2012

mi-e atât de dor de tine

aproape te văd

ca să fiu lângă tine numai de mine depinde, ştiu asta

strâng fire, le împletesc, mă rog să am putere

pentru că dacă reuşesc aici să construiesc ceva, o să te pot crea şi pe tine

să te văd cu ochii fizici, aici, lângă mine

nu doar în gând

ca o dovadă că materia e mai presus de spirit

aproape te văd, atât de aproape

the fool

noiembrie 4, 2011

Prima dată l-am văzut în iulie cred.

Eram cu copiii în pădure, umblam de câteva ore, timp în care nu întâlnisem pe nimeni, eram obosiţi şi înfometaţi şi ne-am oprit pe-un vârf cu vedere la sat. Ei au deschis rucsacii şi eu am coborât printre copăceii de coarne până nu i-am mai văzut şi nu i-am mai auzit. I-am rugat să mă lase puţin singură, atâta pădure în jur şi eu nu puteam să fiu atentă la ea. M-am aşezat pe rădăcinile unui fag uriaş şi m-am oprit din tot. Atunci a apărut. Mi s-a părut mie că cea pe care coborâsem era o cărare, dar chiar să fie, nu mă aşteptam. Când am ridicat capul era în faţa mea, la vreo 20 de metri în vale, pe aceeaşi linie pe care coborâsem şi eu. Nu ştiu cum de i-am văzut trăsăturile de la distanţa aia. M-am gândit pe urmă că nu se poate, am pus probabil aparatul la ochi să-l fotografiez şi am mărit imaginea, n-aveam altfel cum să-i văd ochii, ridurile, buzele atât de clar. El nemişcat în picioare, eu nemişcată pe rădăcini, linişte şi timp pentru observaţie. O faţă mică şi ridată în jurul ochilor şi a gurii, şi o piele albă de orăşean care nu se potrivea cu presupunerea mea inconştientă la ora aia, că e un localnic care a urcat din sat în căutare de vreascuri. Nu ştiu cât am stat aşa uitându-ne unul la altul. Am văzut că ar fi vrut să meargă mai departe dar asta însemna să treacă pe lângă mine şi nu s-ar fi putut. A ales să se întoarcă şi mi-am dat seama că trebuie să nu mă uit la el ca să-l las să plece. Am plecat capul, în faţa mea o furnică urca pe rădăcină. Atât de clar am văzut-o şi pe ea, mărită ca şi cum aş fi avut lupe în faţa ochilor. Am urmărit-o cum pipăie lemnul înainte să pună picior după picior, am văzut cum lemnul îi răspunde şi-i permite să se agaţe de el. Am ridicat ochii să mai văd umbra lui măcar, dar florile acoperiseră deja orice urmă. Doar aerul rămăsese albastru. M-am ridicat şi eu şi am plecat spre copii, pentru că locul din jurul fagului era deja prea pustiu acum.

A doua oară l-am văzut în pădurea de lângă Cheia, în septembrie.

Între timp mă tot gândisem la el, cum se arcuise aerul în jurul lui, albastru, cum habar n-aveam cu ce haine era îmbăcat dar ştiam perfect cât de subţire îi e gâtul. Şi trăsăturile mici şi regulate i le-am recunoscut de nenumărate ori de atunci, pe bucăţele, în oamenii pe care îi vedeam în metrou, de aproape şi totuşi niciodată aşa de clar ca pe el atunci.

Din Cheia am urcat muntele pe o parte şi l-am coborât pe alta. Distanţa dintre noi cinci şi maşină era prea mare după un traseu atât de lung, aşa că am convenit ca unul din noi să plece, iar celălalt să rămână să oblojească copiii obosiţi. Nu ştiu de ce am ales eu drumul.

Am scurtat-o prin pădure că se întuneca de tot şi, într-o adâncitură din pământ, era să calc pe el. De abia după ce am sărit ca arsă şi m-am calmat puţin, mi-am dat seama că e un om acolo, un om care are nevoie de ajutor. Stătea chircit, acoperit cu o mizerie de cârpă, şi mirosea urât. Am zis că-i beat şi-am vrut să plec dar n-am putut. Era ceva în aerul din jurul lui, o culoare albastră şi un freamăt de imagine mişcătoare care m-a oprit. Mi-am atins instinctiv medalionul de lemn de la piept, ca şi cum aş fi putut să capăt informaţii în plus. Din nou imaginile s-au clarificat ca prima dată, acum puteam să-l văd sub pătura aia maro, cum de abia respiră şi geme. Atât de chinuit. Şi era el, niciun dubiu, iar eu nu m-am mirat, doar mi s-au înmuiat genunchii. Am ridicat pătura puţin şi l-am întrebat te ajut? Ce întrebare tâmpită, bine măcar că o ţin minte, atâta merit să aibă şi ea. A dat din cap că nu, deci m-a auzit, m-a înţeles şi eu am zis cum nu? trebuie să mă duc să-mi iau maşina, nu pot să te las aici. Logic. Dar el mi-a răspuns, nu, lasă-mă-n pace. Era el, nu aveam cum să mă încurc, vedeam foarte clar, era tocmai perioada aceea a lunii când era el prin preajmă şi eu vedeam foarte clar. Nu vroia să-l ajut, dar ce căuta acolo în drumul meu, sub picioarele mele? Te duc în oraş, te dau în grija cuiva. Nu-mi trebuie zice el. Şi eu cum mai plec de aici? Ridică din umeri.

Te rog, lasă-mă să te scot de aici, să te dau cuiva care să aibă grijă de tine. Şi atunci se uită prima dată în sus, şi mă ia prin surprindere, şi intră prin pupilele mele larg deschise până în mijlocul corpului şi se lăţeşte acolo şi inundă tot spaţiul dintre organe şi e cald şi nu ştiu cum de se potriveşte atât de bine, cum de nimic din mine nu recunoaşte că e ceva străin! Cred că m-am gândit pentru o secundă că aşa vrea el să-l iau de acolo, să-i fiu ca o desăguţă, să-l car din pădure până la drum şi să-l deşert acolo, poate îl culege cineva şi-l salvează, dar pe urmă mi-am dat seama că el e încă acolo în groapă, că suferă, că eu am înăuntru doar lumina lui albastră şi că asta e o chestie inefabilă pe care nici să o povestesc nu pot. Şi că trebuie să fac totuşi ceva, se întunecă. Ce să fac? Dă-mi numărul tău de mobil, zice el, să te sun când ies de aici. N-am nici acum cuvinte, ceva mai ireal n-am auzit în viaţa mea. Şi mi s-a părut o rezolvare bună, ca şi cum a afla un număr de telefon e cea mai normală soluţie pentru a salva pe cineva din pădure. I l-am spus automat, m-am ridicat şi am plecat, mă aşteptau ai mei doar.

A treia oară l-am văzut azi în parc.

Acolo unde-mi fac eu exerciţiile e cam pustiu, doar ciori, doi câini şi veveriţe. Azi veveriţele traversau prin faţa mea, mereu şi toate într-o singură direcţie. Tot înspre merii pădureţi zburau şi ciorile cu nuci în cioc, de mi s-a părut la un moment dat că-mi pierd echilibrul ca şi cum centrul de greutate al pământului s-ar fi deplasat de sub picioarele mele într-acolo, fix sub meri. Şi normal că după ce mi-am terminat programul m-am dus să văd câte veveriţe şi câte ciori au făcut gaşcă acolo. Era el sprijinit de-un măr pitic, desfăcea jumătate de nucă şi mânca miezul. Cu degetele firave, cu gura chinuită, cu respiraţia slabă. La fel de epuizat, la fel de slab. Mă uit atentă la el, îl văd clar ca de fiecare dată, dar deodată nu ştiu, zău dacă ştiu, dacă e băiat sau fată. Ar putea fi fată, acum îmi dau seama, doar că mintea mea setată într-un corp de femeie, l-a definit că aşa a vrut ea, ca băiat. Şi dacă m-aş uita cum stau ciorile în jurul lui/ei, şi veveriţele, şi câinii, m-aş încurca de tot, aşa că m-am hotărât să curăţ totul dintr-o mişcare, e băiat, mai precis de-atât, e un homeless care mă urmăreşte prin toată ţara. Şi el zâmbeşte, ştie ce fac, ba tu mă urmăreşti şi eu nu mai pot să scap de tine, de ce nu mă laşi să dispar? Nu m-ai sunat, zic ca să zic ceva. Ba da, vroiam să vii să mă iei de pe drum, dar ţi-ai pierdut telefonul. Aşa e, mi l-am pierdut, dar ce legătură are? Şi deodată totul se schimbă, iarba pe care stăteam, animalele din faţa mea, copacul pipernicit, el. Se ridică în picioare şi se curăţă, aşa dintr-o dată faţa i se curăţă, hainele de pe el, privirea. Îl văd cât de tânăr e, ochi strălucitori, galbeni sau albaştri nu pot să-mi dau seama, gura roşie, obrazul mustos, proaspăt, mişcări suple. Se apropie cu o viteză incredibilă, acum era acolo acum e aici, s-a oprit la două degete de mine, simt aerul cum îl ajunge din urmă, mirosul de iarbă proaspătă, de nucă, de măr. Şi mă uit în ochii lui sau ai ei, nu ştiu, mă uit lacom până văd dincolo de ei, în sus în jos, la stânga şi la dreapta, în faţă şi în spate. Până-mi cresc rădăcini. Până când mustul pământului urcă în mine şi descopăr fulgerător celelalte două direcţii, înălţimea şi adâncul. Sunt totuna cu ochii lui, îi simt corpul atât de aproape, ca pe al meu, mă împlinesc. Mă împlinesc.

Zâmbeşte, 

închide ochii acum.

Ştiu că trebuie să plec, aşa e viaţa, are toate culorile.

Mă răsucesc şi-l las acolo lângă măr, obosit, slab, îl las cu veveriţele care în iarnă mă alungau cu coji de nucă, îl las dar îl iau cu mine. Sau o iau cu mine … că are bărbia atât de rotundă şi elastică, cum doar o fată poate avea.

Rămâne liniştit şi eu m-aş arunca la picioarele lui, aş rămâne aşa lipită de genunchii lui o viaţă, ah pleacă odată că ai pâine de făcut, plec dar te văd şi mâine, te văd şi mâine?! 

De-acum oricând. De-acum oricând.

limpezire

iunie 15, 2011

şi chiar e interesant

mi-a fost frică, mamă ce frică mi-a fost, de trei ori a trebuit să mă roage să mă întâlnesc cu el

nu m-am aranjat deloc şi nici nu m-am îmbrăcat altfel decât pentru o plimbare prin cartier

şi i-am spus lui Horia unde mă duc, eu care de obicei nu dau raportul

ce privilegiu, să mă întâlnesc cu mine cea de acum 25 de ani

ce privilegiu, să mi se clarifice amintirile

la fel cum ştiam, semănăm grozav

la fel ca-n cazul gemenilor, cu toate că ne-am despărţit şi am avut vieţi separate, continuăm să fim asemenea

am făcut aceleaşi alegeri, am trăit (pe cât se poate) la fel, suntem amândoi partea răsfăţată a cuplului

până şi numele copiilor sunt aceleaşi

eram aproape sigură că povestea cu el va rămâne neterminată în viaţa asta

că-l voi regăsi data viitoare şi o vom lua de la capăt

şi uite că am primit un cadou

siguranţa cu care a mânuit întâlnirea a retezat dintr-o mişcare unică încâlceala tinereţii

ştiu acum cu claritate că am ales bine, ştiu acum că nu aveam cum să mă mărit cu fratele meu

aş vrea ca şi Horia să afle toate astea aş vrea ca ei doi să fie prieteni din nou

dar nu cred că se poate

după douăzecişi de ani

iunie 10, 2011

a reapărut Dru

>Uneori vălul e atât de transparent, încât vezi dincolo

ianuarie 9, 2011

>Oriunde mă aşez, vine şi el. Nu ştiu de ce. De obicei stă la distanţă de mine, dar s-a întâmplat să ne şi atingem … o dată mâneca lui de cotul meu, a doua oară colţul hainei mele de pantalonii lui. Îmbulzeala dinăuntru a fost de vină.
Când stau afară, el e întotdeauna în dreapta mea, cam la un metru. Câteodată mai în faţă, câteodată mai în spate. Dar nu mult mai în spate, atât cât să-l văd cu coada ochiului.
Tace mereu, ca şi mine. Ceilalţi vorbesc, se foiesc, gesticulează, doar noi doi suntem în linişte. Eu stau ca să simt, să-l simt pe el, dacă m-aş agita l-aş pierde. Nu ştiu de ce stă el.
O singură dată ne-am privit în ochi. Cineva vroia să ajungă mai în faţă şi m-a împins ceva mai tare, iar eu am întors capul să văd cum ar trebui să mă dau într-o parte. El era în colţul lui, se uita la mine şi eu am uitat complet de ce am întors capul.

Azi la coadă, s-a aşezat chiar în spatele meu. De ce m-am întors?
Nu rezist ispitei de a ispiti?
A plecat imediat spre capătul cozii, chiar dacă dreptul lui era să o ia înaintea femeilor.
Acolo era şi când am ieşit, ca o promisiune pentru cealaltă vreme a vieţii.

>irina, fata visurilor mele

august 12, 2010

>irina ma. e deşteaptă foc, aşa cum aş vrea şi eu să fiu, dar lucrează cum e şi normal, în houston şi ne vedem odată la şpe ani; irina b. are o fire veselă şi fericită, aşa cum aş vrea şi eu să am, dar avem preocupări diferite şi nu prea avem despre ce vorbi; irina mi. e frumoasă rău, aşa cum aş vrea şi eu să fiu, dar mă enervez al naibii când sunt în preajma ei că prea e frumoasă; irina d. e blondă, irina g. e chirurg, irina m. e campioană europeană; aşa cum aş vrea şi eu să fiu, dar nu pot, oricât m-am străduit, să fiu prietenă cu ele

irinucă pohtă ce-am pohtit, îţi închin azi elogiul meu de despărţire

>Seară de dans

iulie 26, 2010

>

De data asta îi lăsăm pe copii la bunici la ţară şi plecăm noi doi singuri pe munte.

Am fi vrut s-o facem lată ca pe vremuri, să urcăm pe traseu dificil şi să coborâm în alergare, dar rana din coapsă vorba poetului, nu ne lasă. Adică avem o vârstă, iar el mai are şi un genunchi necăjit.

Dar una mai puţin lată tot ne-ar plăcea, aşa că o să mergem în Piatra Craiului, direct pe creastă. Direct înseamnă o zi de mers cu maşina, pe urmă închiriat o garsonieră în Zărneşti, pe urmă pregătit rucsacurile de a doua zi, pe urmă culcat devreme că mâine sculat devreme. Traseul e de vreo 10-11 ore, din amintirile noastre de tinereţe.

Îmi doresc atât de mult o zi senină, să văd totul în jur!

Şi ziua chiar este senină, urcuşul greu şi-mi place, suntem pe creastă.

Ai fost vreodată pe creasta Pietrii Craiului? Spectaculoasă! Trebuie să mergi pe o cărare îngustă-îngustă, pe coama muntelui, dacă ameţeşti sau îţi alunecă piciorul în stânga sau dreapta te duci la vale vreo 2000 de metri, aproape în cădere liberă. Acrobaţie pe muchia muntelui, aproape de boltă, privind în jos la spectatorii care nu te văd. Perfect.





Şi în culmea acestei perfecţiuni, de abia intrată în uitare, văd sub o piatră împiedicată în mijlocul drumului, o hârtie albă, frumos împărturită. Complet nelalocul ei, trebuie mântuită de aici. O iau, o deschid, mă uit la cerul albastru pe care plutesc, la piatra crudă de sub picioarele mele, şi citesc: Astă-seară, la Vila cu Flori, strada Râului nr.20, Zărneşti, Seară de Dans. Veniţi direct de pe munte, cu biletul la poartă. Vă aşteptăm cu drag. Mihai şi Dana

Excursia mea e dată peste cap, liniştea mea, stomacul meu. Ştiu ce-o să urmeze, nevoia de a coborî cât mai repede, excitarea, tremurul, discuţia cu el. El n-o să vrea binenţeles, ce prostie mai e şi asta? am plecat să facem ceva, unde ne e capul acum? a lăsat un nebun o hârtie pe jos şi tu strici toată ziua din cauza lui, nu mergem nicăieri, doar unde am stabilit, ş-aşa o să ajungem jos terminaţi.

Spontaneitate? Am luat-o eu pe toată.

Şi fiindcă ştiu ce mă aşteaptă, tac, bag hârtia în buzunar, merg mai departe după el ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, şi strecor câteva din cuvintele scrise pe bilet în cutiuţa mea de cristal din coşul pieptului alături de celelalte de pe acolo, te iubesc, poveste, mama, apă, munte, copii, frumuseţe. Şi altele care se tot joacă şi se amestecă între ele ca să cred eu că sunt multe.

Dar când începe coborârea, după ce mâncăm, când rucsacurile s-au uşurat, cerul s-a acoperit şi genunchii au intrat deja în surescitare, mă duc la el, îi arăt biletul şi tac. Se uită la mine gata să-nceapă discursul, dar eu îmi muşc buza şi reuşesc să nu spun nimic. Deschide gura să zică nu, dar eu mă uit într-o parte şi-l prind de mână.

Se-ntoarce să plece mai departe, un pas, doi, să ajungem noi mai întâi jos cu bine, şi mai vedem.

Ok. E ca şi cum am fi deja la poartă, e bine.

Întotdeauna coborâşul e ca şi cum n-ar fi, nu ştiu de ce. Sunt mai atentă pe unde calc, mă uit mai mult în jos, mă grăbesc, mereu uit partea asta a drumului. Să ajung jos cât mai repede. Iar acum să ajung jos într-o clipă! Doar mă rog tot timpul să nu-şi ponosească genunchiul şi mai mult.

Începe ploaia, ne punem gecile peste rucsaci, picăturile încep să cadă de pe glugă pe nas, mergem încet să nu alunecăm.

Vreau să dansez.

Vila cu Flori. Vila cu Flori.

E la capătul străzii, ultima. Un gard transparent, de fier forjat negru, cu bucle, virgule şi acolade. Două laturi ale curţii, cele dinspre pădure, sunt de fapt două şiruri de brazi înalţi de 30 de metri fiecare. În mijloc vila din piatră şi lemn, iar celelalte două laturi, dinspre stradă şi vecini, pline de verdeaţă şi flori căţărătoare, proaspete după ploaie. Trandafiri roşii, volbure mov, clematite albastre. În dreapta curţii, un foişor acoperit cu iederă. Poteca de piatră dintre vilă şi foişor trece pe lângă tufişuri de Mâna-Maicii-Domnului adunate turn în jurul unor trunchiuri de copaci uscaţi, tăiaţi cam la un metru deasupra pământului. Prin iarbă, flori. Petunii, begonii, margarete, conduraşi, tuberoze, irişi.

La poartă nu e nimeni, curtea pare pustie, casa are obloanele trase. Lumină încă mai e, puţină, cât să văd grădina în toată splendoarea ei, dar mi-e teamă că o să ne întoarcem fără să intrăm. Chiar dacă poarta e deschisă, el n-ar intra neinvitat pentru nimic în lume.

Stau şi mă uit peste gard, ca un orfan.

Dar cineva acolo sus mă iubeşte, iată-i că vin. Un el şi-o ea ţinându-se de mână, cu bocanci de munte şi şorturi cu multe buzunare, el blond tuns scurt, ea brunetă cu părul ţepos, tineri, atât de tineri şi frumoşi. Zâmbesc. Intraţi, intraţi, hai că de aici nu auziţi muzica! Eu sunt Mihai, ea e Dana, haideţi intraţi!

Cum trec de gard, aud. Beatles, Sun King. Simt mirosul florilor, văd cupluri dansând, rucsacuri lipite de gard, luna plină printre brazi.

Mă întorc spre el, mă simţeam vinovată dar acum sunt fericită. Îl iau de mână, intrăm în foişor, el e încă temător şi rezervat, dar eu ştiu că suntem acasă. Mă eliberez de rucsac, şi pe el la fel, îl iau în braţe, încep să-l legăn, voluptuos începe Oh! Darling, închid ochii.

Dar trebuie să-l văd, îl simt cum se transformă în braţele mele. Faţa-i e limpede fără o cută, buzele pline şi roşii, ochii albaştri şi clari, pielea aurie, umerii drepţi. Atât de tânăr?

Atâta dragoste, putere, căldură! E al meu, sunt a lui, corpuri unite. Atât de ferm în braţele mele, atât de mlădioasă în braţele lui. 20 de ani, nimic mai mult, atât de tineri din nou! Mâinile lui coboară mai jos de talie, mâinile mele îi mângâie părul. Îmi apropii faţa de gâtul lui, mă cuibăresc acolo să-i miros pielea … urme de fum de ţigară?

Simt mânuţe de copii pe picioarele noastre, sunt flori agăţătoare, se încolăcesc până la coapse, ne încetinesc mişcarea, rămâne doar o aluzie de dans…suntem acoperiţi de flori. Îmi plec capul pe pieptul lui, îi simt inima, inima mea.

O să fim fericiţi, o să avem copii mulţi, o să mutăm munţii din loc, o să trăim o veşnicie.

Blues.

Nu ştiu cât am dansat, nu ştiu cât Abbey Road a fost, nu ştiu când s-au aprins luminile în iarbă, nu ştiu când au plecat ceilalţi dansatori în bocanci, tineri şi frumoşi ca şi noi. Ştiu doar când ne-au atins Mihai şi Dana, e timpul să plecăm acum.

Ne luăm rucsacurile şi ieşim din curte muţi de tandreţe.

Coborâm pe stradă, şi cu cât coborâm, cu atât picioarele se înviorează, mintea se trezeşte. Mă uit la Mihai în stânga mea, e un bărbat la jumătatea vârstei, are riduri pe faţă şi pe mâini, doar după ochi îl recunosc, părul lui blond e alb acum. Dana de lângă el şi ea femeie în toată firea dar mândră ca-n tinereţe, îmi zâmbeşte la fel de larg ca-n poartă, ce bine-mi pare că aţi venit.

Împlinită mă-ntorc spre el, ar vrea ele ridurile să focalizez pe ele, dar nu, acum l-am văzut aşa cum îl ştiam şi nu-l mai uit, oricât de departe ar rămâne Vila cu Flori.

>Pe munte, m & c

iulie 12, 2010

>E ora 4 dimineaţa şi mă trezesc brusc, în alertă. Sunt convinsă că dacă nu ies din casă, nu mă urc în tren şi nu plec val-vârtej spre munte, o să înnebunesc pe loc, aici, în pat, la ora 4 dimineaţa, într-o noapte de vară, în anul cel mai călduros din veac. Şi cum frica de nebunie e un gând crâncen nu glumă, mă scol, îmi fac bagajul -în linişte să nu scol pe nimeni- şi plec.
Iau un tren de 6 jumătate, chit că-i personal, ideea e să mă văd plecată cât mai repede, fără răgazul în care aş mai putea schimba un gând cu altul.

Ajung la 9 în Buşteni, ies din gară, o iau la stânga, apoi la dreapta până sub telecabină, tot înainte până la răspântia traseelor, dreapta-stânga? cruce-triunghi? cruce să fie, jepii mici.

Urcuşul e abrupt, pământul moale, rădăcinile alunecoase, pârâiaşe se scurg pe sub bocanc, semn că a plouat de curând. E linişte, atât de linişte, cine mai urcă la ora asta? Pantofarii cazaţi prin staţiune o pornesc pe la prânz şi doar aşa, de curiozitate, n-ajung ei prea sus cu piciorul, când au telecabină ce să se mai obosească? De sus evident că n-o să întâlnesc pe nimeni, sau poate că nu.

Încep să respir greu, ce-mi mai place şi mie să turez la maxim… Nu mă uit în stânga, nu mă uit în dreapta, doar unde calc să nu alunec. Pas, pas, pas, unul după altul, egal, ritmic, continuu. Nebunia din cap şi toxina din corp încep să iasă odată cu expiraţia şuierată, odată cu transpiraţia care-mi udă leoarcă tricoul. Asta vroiam, să dau afară otrava oraşului, ca să am unde să primesc nectarul muntelui.
Până ce ies din pădure sunt ca nouă, bună treabă. E soare, sunt doi nori albi durdulii pe cerul albastru ca spirtul, aerul e tare.

***

Mă aşez printre bolovani să-mi mănânc micul dejun. Am vedere în sus până spre vârf, vreo 2 ore de urcat, deci sunt pe la mijlocul drumului. Cu coada ochiului văd mişcare pe potecă, departe. Cineva coboară foarte repede pe lângă cascadă, ăsta nu poate fi om, vreo capră ceva? Până ajunge la mine o să mai treacă vreo 10 minute, decid să mănânc totuşi chiar dac-o fi vreun urs bezmetic, le-am scos deja pe toate pe şervet, pâinea şi brânza, roşiile, ardeii. Mă uit în sus ca la televizor, mănânc cu ochii pe punctul săltăreţ, vai ce palpitant.

E om. Un om care coboară alergând, sărind din piatră în piatră. Se apropie cu viteză uluitoare, de abia înghit de două ori că trece fulgerător prin faţa mea. E îmbrăcat în negru, cu un costum de viteză de care poartă atleţii, sau cicliştii nu ştiu, are nişte adidaşi, treckeri ce-or fi, cu talpa groasă şi mobilă de se îndoaie la 90 de grade pe muchia pietrei, şi coboară poteca cu ochii aţintiţi în jos. Atât de concentrat, atât de atent, nimic nu există decât roca din faţa lui şi pasul pe care-l face, felul în care calcă. Ce viteză.
E mişcarea însăşi, fără gânduri, fără corp, absorbit în acţiune. Focalizarea lui, transa în care se află… meditaţie.

Deşi sunt acaparată complet de prezenţa lui, nu reuşesc să-i văd clar decât picioarele, muşchii care se întind şi se contractă sub ţesătura lucioasă, nu reuşesc decât să-i bănuiesc alura de felină, mai mult prin senzaţia corporală pe care mi-o lasă decât prin percepţie directă.
Dispare imediat printre copaci, de ce naiba m-am aşezat chiar la ieşirea din pădure? Niciun zgomot nu se aude şi nu s-a auzit cât a fost aici.
Sălbăticiune.

Şi nu i-am văzut faţa! N-am avut timp să ridic privirea mai sus de genunchi, uimită de viteza cu care călca. Ce faţă are? Ce piele, ce păr?! Intuiţia şi tremurul din pântec îmi spun că n-am mai întâlnit aşa ceva, impecabil, desăvârşit, Frumuseţe întrupată, poftim răspuns.
Frustrare, uimire, extaz, cu ele urc de aici încolo în bagaj, în loc de pâine, roşii, brânză.

***

Ajung la Caraiman cu muşchii în mare formă dar fără niciun pic de apă de băut, calcul greşit. Cabanierii sunt nişte drăguţi, şi el şi ea, vorbim puţin, îmi umplu sticla, îmi zic s-o iau pe scurtătură spre jepii mari pe unde am de gând să cobor, pe-acolo pe unde s-a defrişat din ei, dar mie nu-mi plac locurile defrişate şi o iau pe drumul mare. Lat cât vezi cu ochii, cu norii rotofei chiar lângă mine.

Şi cum merg eu aşa la plimbare pe platou, drept în faţa mea, apare el, venind dinspre Piatra Arsă. Adică a coborât pe jepii mici, a urcat pe jepii mari şi acum vrea iar să coboare? Câte ture d-astea dă într-o zi?
Cum îl văd plec ochii în pământ de frică să nu fac explozie, emoţia e prea puternică. Trece pe lângă mine, nu ştiu dacă mă vede, eu nu îl văd că nu mă uit. Dar corpul meu îl simte şi face o răsucire de 180 de grade, uşor, firesc şi natural, ca acul de busolă pe lângă magnet. Mă iau după el şi mă uit în altă parte, ce cer albastru, ce mare e crucea, ce telecabină verde, parcă anul trecut era roşie. Mă ţin la 3 metri în spatele lui, calc fix pe urmele lui, sunt posedată şi nu-mi pasă. Dacă nu mă uit la el e ca şi cum nici n-aş fi aici, nici n-aş face ce fac, raţionează struţul din mine.
Mergem spre Caraiman, am avut dreptate, o să coboare din nou. Dar până atunci e acum, sunt aici în spatele lui, îi respir vigoarea, mă hrănesc din dâra de vitalitate pe care o lasă în urmă, trăiesc!

Ca-ntr-o secundă ajunge pe buza muntelui, gata să se arunce în jos. Nu secundă, într-o fracţiune de secundă ajunge! De fapt nici nu apuc să clipesc! Nici nu apuc să respir….
şi mai vreau din el….mai pot să cer?

Scoate ceva din rucsac, un termos, bea, o pune la loc, rucsacul în spate, mănuşile cu degete tăiate, o să plece şi nu i-am văzut faţa, nici părul, n-am ridicat privirea deloc, de fapt nici n-am clipit, nu? Ce poţi să vezi dacă n-apuci nici să clipeşti?

Se întoarce brusc spre mine, să te aştept jos?

Are faţă de om, e om, iar eu mă blochez cumplit, mă uit la el dar nu-l văd, e prea brusc, prea neaşteptat, sunt un biet struţ înfricoşat, nu mă băga în seamă!
Probabil că dau din cap -în ce direcţie nu ştiu- pentru că el se întoarce ca şi cum ar fi primit un răspuns, ridică mâna în semn de salut, şi începe să alerge spre vale.

Buimacă pe marginea prăpastiei, eu.

O să cobor pe jepii mici, pe unde-am urcat, după el, că n-am de ales. Numai un pas în sensul opus şi inima mi-ar plesni răzvrătită, are vreun rost?

***

Ies plutind ca o zână din pădure, mai am drumeagul forestier şi gata. O să mă aştepte sau nu? Eu ce-oi fi dat din cap? Da sau nu?

Nu mă aşteaptă jos, ştiu sigur, pentru că e aici. Îmi face semn să mă iau după el spre stânga, ăsta e drumul care duce la cabana salvamontiştilor, eu aşa ţin minte că scria pe hartă. Da, ăsta e, uite cabana în faţa unui bloc uriaş de piatră care parcă stă să cadă peste băncuţa din spate. El trece chiar pe-acolo, apoi se opreşte şi se sprijină de peretele de stâncă. Tot nu îndrăznesc să ridic ochii spre el, coloană de foc întrupată. Dar nici nu e nevoie, îi văd mâna care face un semn larg spre verdeaţa de pe jos, afine! buuune după atâta mers.
Cred că zâmbeşte. Nu ştiu, dar aşa aş vrea.

Mai târziu….Până la hotel îndrăznesc să merg alături de el.

Şi mai târziu… E ora 4 dimineaţa, îl contemplu, am avut dreptate. E Frumuseţe întrupată.

>Un pescăruş

iunie 27, 2010

>Marea.
Uite că o văd din nou. În fiecare an zic că asta e ultima dată, e ultima dată… dar mereu mai apare câte o dată.

Înainte veneam în fiecare vară. Când eram tânăr, ca băieţii, la agăţat, pe urmă cu fata mea care se pârguia toată la soare şi vânt şi mă lăsa să muşc din ea cu poftă, pe urmă cu copiii, copiilor le trebuie mare. Când am ieşit la pensie am făcut o pauză de câţiva ani, nu ştiu de ce, poate pentru că marea se legase între timp de muncă, nu era muncă, de ce să fie vacanţă? M-au adus copiii din nou, să am grijă de nepoţi ca să se poată şi ei, de copii zic, distra un pic…pe urmă au crescut şi nepoţii, puteau avea singuri grijă de ei, şi iar am luat o pauză de mare.
Dar mi-era din ce în ce mai dor, şi-ntr-o zi i-am rugat, măi copii, mai vreau să văd şi eu o dată marea. Am crezut că o să fie pentru ultima dată, dar uite că n-a fost. De zece ani tot vin aşa, dar de data asta ştiu sigur că e pentru ultima dată. Până la primăvară o să mor.
Curios, când eşti destul de bătrân, ţi-e foarte limpede când o să mori. Am trăit atâta timp în corpul ăsta, monumentul meu drag, încât îmi dau seama de cea mai mică schimbare. Şi acum nu e o schimbare mică. E ca şi cum s-ar fi tăiat legătura cu pământul. Sunt ca un balon cu heliu scăpat din mână, am început să mă înalţ. Simt asta foarte clar. Picioarele nu mai au legătură cu solul şi din cauza asta nu mă mai pot concentra pe lucruri, toate sunt difuze, se îndepărtează. Nu mai sunt sunt în stare să fiu atent la cei din jur, inconsistenţa lor e obositoare pentru mine. Sunt aproape nepăsător.

Apa luceşte metalic, ici şi colo sclipiri fierbinţi.
Sclipirile care-mi plac atât de mult… înainte toată apa scânteia, acum nu ştiu cum bate soarele că nu văd decât metal lucios. Câte-o licărire…dar se stinge repede. O pasăre vine dinspre apă, un pescăruş probabil. Umbra lui mă atinge o clipă, încă sunt mai jos decât el, dar simt bătaia aripilor pe piele.
E atât de omogen totul acum, o linie orizontală în faţă, albastru deasupra, cenuşiu dedesubt. Ca la început. Din două culori s-a pornit lumea, în două culori se amestecă. Ca una singură. Albastru, cenuşiu, totuna, simplu.

Numai pescăruşul ăsta e alb şi zboară neatent pe lângă picioarele mele.


Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.