Povesteşte-mi

 

Găsesc uşor străduţa de lângă Ateneu. Blocul e unul singur, printre restaurante şi magazine mici, cu uşa de la intrare întredeschisă. Pe hol e întuneric, dar imediat se aprinde lumina automată şi o iau spre stânga ca să ajung la scări. Urc în spirală, iar lemnul scârţâie la fiecare pas. Etajul unu, prima pe stânga, uşa la care trebuie să sun.

– Bună ziua, mă scuzaţi că vă deranjez, m-a trimis prietena dumneavoastră Angi.

De fapt nu ştiu dacă Angi a vorbit cu ea. Mi-a promis că o sună, însă nu ştiu dacă a şi făcut-o.  Dar femeia din faţa mea îşi schimbă brusc privirea, se uită acum prin mine, undeva în spatele meu. Deci mă aştepta.

– Poftim.

Deschide uşa larg şi se dă într-o parte, să intru. E o doamnă elegantă de vreo 50 de ani, delicată şi mignonă, cu părul alb argintiu, ondulat şi tuns scurt. Are tenul palid, translucid şi fără riduri, iar ochii albaştri, trişti. Recunosc ochii trişti din prima, sunt specialistă în ochi trişti.

În casă e cald, ordine şi foarte multă lumină. Nu înţeleg de unde atâta lumină. Nu e niciun bec aprins, afară ninge şi mai sunt şi perdelele trase. E o lumină difuză şi albă care înmoaie colţurile mobilei şi culorile din cameră.

Îmi dau jos geaca şi admir contrastul dintre vestimentaţiile noastre: fustă lungă şi strâmtă din stofă gri, bluză albă de mătase şi colier de perle versus blugi decoloraţi, ugg-uri şi tricou cu două numere mai mari.

Deja nu mai ştiu sigur care din noi e îmbrăcată cu ce. Mi se întâmplă asta când vorbesc cu oamenii, mai ales când sunt unu la unu faţă în faţă cu cineva, nu mai ştiu cine sunt. Eu sau celălalt. Cu cât mi se vorbeşte mai mult, cu atât mă pierd mai mult. Dar ea nici măcar n-a început să vorbească. Cred că ochii ei sunt de vină, deja mi-au spus atâtea. Eu ce pot să fac?

 

Doamna  se aşază pe canapea şi mă pofteşte cu un gest al mâinii şi pe mine.

– Angi mi-a spus că ştii să asculţi.

Surâde în timp ce spune asta, aşa că înţeleg şi cuvintele nerostite deşi n-aş spune asta după cum arăţi …ştiu, nimeni n-ar spune asta după cum arăt, dar asta e şi ideea: să nu se prindă nimeni, să nu aleagă ei, eu să-i aleg. Toţi au atâtea de povestit, toţi au atâtea probleme, toţi au nevoie de o fântână în care să urle, iar eu sunt doar una.

Angi mi-a spus să vin aici ca să n-o mai bat pe ea la cap cu întrebări în afara programei. Angi e meditatoarea mea de istorie, dau bacul peste câteva luni. Noroc că ştiu eu istorie de la mama natură, altfel eram în pom. Din două ore, doar vreo jumătate lucrăm bibliografia, restul vorbim despre tot felul de lucruri de o mie de ori mai interesante, dar din care, din păcate, nu se dă examen. Subiectul meu preferat e mitologia, dar Angi a spus deodată stop, nu mai are timp, nu poate, nu ştie. Mi-a zis “ia mai vorbeşte tu şi cu prietena mea, ea are timp şi-o să-ţi povestească şi pe gratis”. Angi grijulia.

– Da, îmi plac poveştile. Şi dumneavoastră sunteţi profesoară de istorie?

– Nu. De latină.

N-am văzut niciun profesor de latină până acum, doar profesoare. Şi toate foste mari frumuseţi.

– Cu ce-aş putea să te ajut?

– Ă… aş vrea să aflu mai multe despre obiceiuri şi fiinţe …arhaice.

– De ce te-ar interesa aşa ceva?

Nu mă întreabă agresiv, e curioasă. Să-i spun că am citit toate cărţile pe care le-am găsit pe tema asta şi că sunt sigură că în ele e scris doar un sfert din ce a fost real? Să-i spun că simt că nu sunt singură?

– De fapt, caut oameni care să …

Îngustează ochii o fracţiune de secundă, apoi surâde şi mă scuteşte de şovăieli:

– Ei bine …

Văd cum se coagulează în ea povestea. Se adună în valuri uşoare şi cu cât se acumulează, cu atât devin mai vâscoase. Iar ea alege acum de unde să înceapă.

– …câteodată oamenii sunt folosiţi ca simple instrumente.

O mulţime de întrebări în capul meu, normal. Asta n-am mai citit, n-am mai auzit. Ce fel de instrumente? De cine folosite? Pentru ce anume? De ce? Aleg una singură, cea mai vagă, care să-mi ofere cea mai largă percepţie:

– Instrumente pentru ….?

– Pentru a intra în legătură cu Natura.

Ştiu sigur că a spus Natura cu N mare, s-a auzit foarte clar. Mă las pe spate şi-mi mângâi perlele de la gât: e o poveste adevărată fetiţo, să începem.

 

– Eu sunt un astfel de instrument. De fapt, am fost un instrument, acum sunt un instrument s… scos din uz. Dar cât am funcţionat, am funcţionat bine. Mi-am făcut treaba. Mult mai mult decât se aşteptau.

– Cine?

Nu se lasă întreruptă.

– Am fost singura fată care a trecut de limita vârstei, singura care şi-a făcut treaba şi la 10 ani. Şi la 17, şi la 23. Fetele ca noi au puteri doar până la 7-8 ani, pe urmă şi le pierd. De asta spun că 10 ani, 17, 23, înseamnă foarte mult.

Ce puteri? întreb în gând, văd că n-are rost cu glas tare.

– Puterea de a chema ploaia … de a vedea în apă. Puterea dată ţestului pentru pâine. Şi alte puteri…

Lasă capul în jos.

– Văduvele ne alegeau şi ne învăţau. Căutau în toate satele vecine şi strângeau câteva fete mai deosebite. Ele se tot schimbau de-a lungul anilor, veneau fete din ce în ce mai mici, eu eram din ce în ce mai mare, dar n-am reuşit niciodată să fim mai multe de 6, în niciun ritual. Mă şi întreb ce-am fi reuşit dacă eram 7.

Dar ce reuşeaţi?

– Împlineam acele obiceiuri care te interesează pe tine. Chemam ploaia de exemplu. Când erau ani secetoşi şi pe munţi nu pica nor de ploaie, ne strângeam şi făceam ritualul. Ne îmbrăcau în crengi de alun şi oamenii aruncau apă pe noi cum mergeam aşa prin sat. Cântam împreună ce ne învăţaseră văduvele şi cam asta era tot. Fetele erau mândre de ce puteau să facă, era o mare mândrie în sat. Dar mândria le întina gândurile şi oricât post ar fi ţinut, de la un moment dat nu mai puteau să aducă ploaia  sau să vadă ucigaşul în apa din ciubăr. Numai eu nu ştiam ce e mândria, numai eu mă închideam în casă şi nu ascultam vorbele celor mari, nu mă îngrijoram de nimic. Cel mai mult îmi plăcea când băteam pământul pentru ţest: uitam complet de mine, eram doar un fir de legătură între cer şi pământ. Atunci era ATÂT de bine.

Ştiu sigur că a spus ATÂT cu majuscule, am auzit foarte clar. Încrucişez braţele şi netezesc mătasea bluzei ca să mă relaxez, apoi mă aplec spre ea ca să pun degetul pe rană:

– Şi acum? Puteţi încă şi acum să împliniţi ritualuri?

– Nu. Dar nu mândria m-a tulburat.

Bănuiesc ce a fost, dar trebuie să spună ea.

– A fost un alt instrument, cel din cauza căruia am pierdut puterile.

Un alt instrument?!

Se uită în gol pe lângă mine. Are spatele drept şi mâinile adunate în poală.

– După cum am spus, eram altfel decât celelalte fete. Nu aveam prietene, nu bârfeam, nu râdeam cu băieţii la joc …  mie îmi plăcea în biserică să mă rog şi pe câmpul liber, la muncă. Mie îmi ajungea vorba cu Îngerul.

L-am văzut pe Înger în momentul în care a pronunţat cuvântul. Un băiat slăbuţ şi delicat, tuns scurt şi cu faţă rotundă, cu nişte aripi mari pliate neîndemânatic  la spate, ascunse sub un hanorac negru cu glugă groasă.

Îmi netezesc fusta şi păstrez cât pot ţinuta dreaptă. Îngerul mă priveşte pătrunzător.

– Era cu mine peste tot. Îl vedeam numai eu, ştiam doar eu de el. Mă privea, câteodată îmi răspundea la întrebări … şi asta îmi era suficient. Când am crescut am plecat din sat la liceu, pe urmă la facultate. Într-o zi, au apărut vădanele la uşă. M-am speriat, ce putea fi aşa de grav? Am crezut că mă cheamă pentru cititul în ciubăr, asta era cel mai dificil, cel mai greu. Dar nu, ele s-au aşezat pe canapea şi mi-au spus foarte natural, că au venit să mă roage să le cumpăr un covor. Atât. M-au trimis să cumpăr un covor de la un depozit din afara oraşului. Mi-au dat şi banii, pentru că eu nu aveam atâţia. Era un covor special, nu ştiu, că nu m-am priceput şi nici nu mă interesa. Trebuia să mă duc cu autobuzul şi tot aşa să mă întorc. Ceva mai straniu nu auzisem de la ele niciodată. Să cumpăr un covor.

Am ajuns la depozit fără probleme. Era undeva în câmp, a trebuit să merg pe jos vreo jumătate de oră pe un drum plin de praf ca să ajung la el. Erau flori pe marginea drumului, prăfuite, dar multe şi colorate. Florile acelea … a fost o plăcere să merg printre ele. Ultima plăcere pe care am simţit-o cu toată fiinţa mea. Când am ajuns la poarta depozitului au sărit câinii pe mine, dar numai puţin. A ieşit un băiat să-i alunge, n-au fost probleme. Mi-a arătat unde e uşa pe care trebuia să intru, am intrat şi am întrebat de covor. Mi s-a spus să aştept într-o cămăruţă din lateral, că vine cineva şi mi-l aduce. Era goală cămăruţa, foarte curată  şi mirosea a lemn proaspăt, nu ştiu de ce, că doar nu avea mobilă deloc. Apoi …a intrat el cu covorul sub braţ. Era un covor neaşteptat de mic pentru cât costa. Vreun metru lăţime, nici nu mai ştiu cât în lungime, dar nu mult, pentru că rulat era subţirel şi el îl putea ţine lejer sub braţ. Şi nu era cine ştie ce bărbat vânjos. De fapt era cam cât mine. A întins covorul pe jos, apoi s-a întors cu faţa. Era el, Îngerul meu.

În cameră se luminează, nu ştiu cum e posibil să fie mai multă lumină decât era. Fusta îmi devine perlată.

– El însuşi. O fiinţă care până atunci părea că există doar în imaginaţia mea. Ani de-a rândul am încercat să-l materializez… îl creasem uşor în gândurile mele, dar să-l fac să apară şi în formă reală … greu … mult timp l-am chemat doar cu mintea, dar la un moment dat am coborât, l-am chemat cu inima, cu sufletul, cu toţi rărunchii. Atunci au venit vădanele la mine şi a apărut el. Nu-mi venea să cred că am reuşit.

Se opreşte din povestit pentru că sunt atât de multe de înţeles. Îmi dă timp, dar eu sunt ea şi ştiu ce ştie şi ea, nu am nevoie de timp.

– Deci. Prietenul meu apăruse în carne şi oase. L-am recunoscut după privire. Am mai văzut oameni care să-i semene, aceeaşi statură, acelaşi păr sau ochi, dar el avea privirea. Pentru mine era evident că şi el ştie cine sunt eu.

Zâmbeşte.

– Dar cât mă înşelam. Era un Zburător.

 

Ha, ştiam eu! Un El! Nu un instrument, un El! Până acum doar am citit despre Ei! E prima dată când am ocazia să şi vorbesc cu cineva care a cunoscut un El real.

Angi e o comoară că m-a trimis aici.

–          Auzisem de Zburători din poveştile vădanelor, ştiam toate că există, dar nimeni nu mai credea că există cu adevărat. Nu se mai auzise de mult, tare de mult că ar bântui vreun Zburător. Binenţeles că eu atunci, cu covorul, nu bănuiam nimic. Eram uimită de întâmplare, de frumuseţea ei, mi se părea firesc să mi se întâmple mie, mie care dintotdeauna fusesem o fiinţă specială. Era Îngerul meu, eu îl chemasem, aveam un trecut împreună, o istorie, era fratele meu, sfătuitorul meu, era prietenul meu cel mai bun. Era dragostea mea.

El s-a purtat ca de obicei: mai mult se uita la mine decât vorbea. Doar m-a sfătuit pe unde să o iau la întoarcere ca să nu mă mai găsească câinii, cum să ţin covorul ca să-mi fie mai uşor … din astea. Pe urmă mi-a zis că urma să vină în Bucureşti în curând. A fost clar că urma să ne vedem, mi se părea de la sine înţeles, şi lui la fel. După ce-am plătit, când a fost să plec, n-am putut. Pur şi simplu nu-mi puteam mişca picioarele. Şi i-am spus că nu pot să plec fără el. A râs încântat şi a zis că ştia. Mie mi se părea absolut natural, de Îngerul meu nu mă despărţisem niciodată, iar acum odată întrupat, cum ar fi fost să-l las acolo şi eu să plec? Dar lui cum de i s-a părut normal? De ce a râs în loc să se mire? De ce a acceptat cererea mea imediat? De ce au reacţionat prietenii lui aşa?

Aşa cum?

– S-a dus sus să se învoiască, să plece cu mine la Bucureşti. Băieţii ceilalţi, când au auzit, au început să se comporte ciudat, ca şi cum le-ar fi păsat. Unul a venit la mine să mă roage să plec singură că e mai bine pentru mine aşa, altul l-a oprit pe el pe scară să-i spună „nu din nou, las-o pe asta în pace”, iar băiatul cu câinii s-a prăbuşit efectiv pe podea, ghemuit cu capul între genunchi. Dar eu atunci nu am luat seama la nimic şi nimeni, doar am reţinut ce se întâmplă. Nu m-am întrebat nimic, era normal totul. Mult timp după aceea n-am derulat înregistrarea, de frică să nu aflu că am văzut semnele şi n-am vrut să le văd. Atunci, pe loc, eram parcă în alte dimensiuni, nu într-un depozit de covoare de la capătul oraşului. Parcă eram în curtea mea de acasă, acolo unde l-am văzut prima dată pe Înger, lângă tei.

Da, îl văd, stă pe vine sprijinit de trunchiul copacului, cu gluga acoperindu-i fruntea, uitându-se ţintă la mine.

– Am plecat împreună, ţinând de covor, eu de un capăt, el de celălalt. La Bucureşti nu avea unde să stea şi a venit direct la mine. Din nou, totul era normal. Putea să fie vreun hoţ, vreun criminal, orice, eu l-am băgat fără rezerve la mine în casă şi totul mi se părea firesc. Era el, Îngerul, de ce m-aş teme? De abia când m-a atins s-a prăbuşit totul.

Povesteşte lin şi egal, ca şi cum ar citi dintr-un manual de istorie, parcă n-ar fi vorba de ea. Şi de  mine.

– A făcut el întâi duş, i-am dat un tricou şi-un trening de-al meu. Aveam aceeaşi statură. Şi semănam atât de bine. Când mă uitam la el, ochii lui erau în dreptul ochilor mei, parcă mă uitam într-ai mei în oglindă. Apoi m-am dus eu la baie şi în timp ce mă spălam mă tot gândeam ce să mâncăm, unde să mergem după aceea, cum să mă îmbrac… dar când am deschis uşa am dat nas în nas cu el.

Surâde.

–          La propriu.

Apoi m-a atins … cu o mână pe ceafă şi cu cealaltă … cred că mă ţinea de încheietură, nu mai ştiu, dar atât a fost suficient ca totul să se dărâme. Am văzut un film în care toate zidurile caselor şi blocurilor se dărâmau deodată. Undeva lângă o mare era un oraş şi totul se dărâma ca şi cum ar fi venit un tsunami, dar nu se vedea niciun tsunami, era doar marea un pic agitată, valurile doar un pic atingeau casele. Aşa şi la mine. Doar m-a tins un pic şi totul s-a prăbuşit. Toate puterile m-au părăsit pe loc, am simţit cum dispar din mine ca un fum. Până atunci nu fusesem conştientă unde sunt şi cum sunt ele în mine, dar atunci, în secunda aia, am ştiut că au fost în pântecul meu şi de acolo s-au scurs pentru totdeauna. Le-am simţit pentru prima şi ultima dată, le-am simţit pentru că nu mai erau ale mele. Nu mai făceau parte din corpul meu şi asta mi-a confirmat că avusesem ceva în plus.

Se uită îngândurată la mine. Ochii ei sunt în dreptul ochilor mei şi îi simt răsuflarea pe faţă, în timp ce-i mângâi cu degetele scobitura caldă de la ceafă. Îmi dau seama că se apropie tsunamiul şi mă retrag din lumea ei la timp ca să nu alunec mai tare.

–          Atunci, pe loc, în picioare, în uşa de la baie, am avut un orgasm care mi-a dus puterile şuvoi.

Apoi … ? am rămas împreună toată noaptea. Cum să-ţi explic? Pentru că trebuie să-ţi explic. Simţi cum toată ordinea dispare. Liniile drepte devin curbe, culorile se amestecă, gândurile nu mai ajung la capăt… nimic nu mai ajunge la capăt, nimic nu mai poate fi finalizat. Toată puterea pe care o mai ai se duce în abdomen, să închidă golul. Dispari în tine şi reapari în el. Te reîntorci în tine, unde nu mai eşti singură. E o forfotă imensă, iar tu trăieşti la limită, doar prin piele. Pielea e marea câştigătoare. Mă uit de atunci la mine şi nu mă pot convinge că nu am făcut schimb de piele cu el.

Mă uit şi eu la ea, e atât de frumoasă. Îngerul trebuie să fi fost un bărbat foarte frumos.

 

Şi ce s-a întâmplat pe urmă?

– După noaptea aceea a plecat. Aşa fac Zburătorii, marchează şi fug. Apoi se întorc cât să zgârie din nou crusta formată. S-a întors şi el după o săptămână, dar nu l-am mai primit. S-a întors din nou şi din nou, dar nu l-am mai primit. Pentru mine, pierderea puterilor a fost mai presus de orice.

Da, înţeleg.

– Ştiu că înţelegi, de ce crezi că îţi povestesc? Ştiu că şi tu eşti un instrument, numai că pe tine nu te-au descoperit văduvele. Nici nu ştiu dacă mai există văduve care să ştie ce să facă. Oricum nu aici, în oraşe.

Nu vreau să vorbim acum despre mine.

Ce s-a-ntâmplat cu Îngerul?

– Îngerul? N-a mai apărut. În locul lui a venit mereu amintirea Zburătorului. Concret? Nu ştiu. După câteva luni m-am întâlnit întâmplător cu băiatul care m-a apărat de câini atunci şi mi-a zis că e bolnav. Că e bolnav de dragoste, aşa s-a exprimat, că i s-a întors ce-a făcut el fetelor, probabil şi mie. Că zace, nu mai mănâncă, nu se mişcă, chiar la el se ducea, să-l vadă. Dar nici coincidenţa asta nu m-a trezit şi nu m-a înduplecat. Ştiam că e din cauza mea, că şi-a pierdut şi el puterile, nu numai eu, atunci, dar tot n-am putut să-l iert. Şi nici pe văduve. Nu m-am mai dus în sat şi am rupt orice legătură, le-am trimis covorul prin cineva de-acolo. Am fost foarte supărată pe ele: m-au folosit să anihilez un Zburător şi nici măcar n-au avut decenţa să-mi spună despre ce e vorba. M-au trimis să cumpăr un covor. Ar fi trebuit să li-l trimit cu sângele meu pe el.

Şi nu mai ştiţi nimic de … Zburător?

Ce ştiu eu e că mi-e dor de el, îngrozitor de dor de el. Privirea lui clară şi atentă …. trebuie recuperată cumva, trebuie să fac ceva.

O aud cum oftează.

– Nu. Cum am putut să-l las să plece …? Am fost şocată şi supărată pe mine pentru greşeala mea. I-am văzut aripile şi am crezut că sunt aripi de Înger. Sau poate că pe când când era doar un gând în mintea mea, era într-adevăr Înger. Doar că atunci când s-a întrupat, a venit ca Zburător. Şi m-am considerat direct responsabilă pentru asta. Acum… după atâţia ani …a dispărut din mine orice urmă de supărare şi ciudă. A rămas doar … a rămas doar …

Dorul, ştiu. 

 

Sunt sora ei. Aşa o simt, ca pe o soră. Ce intuiţie pe Angi să mă trimită la ea.

– Dar Angi cine e?

Se uită surprinsă la mine.

– Angi?

– Da. Pentru mine Angi e profesoara mea de istorie, dar pentru dumneavoastră cine e?

– Angi a fost colega mea de ritual. De fapt, a fost chiar ultima colegă: ea avea 7 ani când am făcut ultima mea citire în ciubăr, la 22. Ne-am reîntâlnit acum vreo 4 ani şi în mod neaşteptat, am rămas prietene.

 

Deci Angi putea să-mi povestească ea însăşi despre obiceiurile astea, dar n-a vrut. A preferat să mă trimită aici … a fost bine pentru mine, nu spun nu. Multă informaţie, de cea mai bună calitate… dar mai e ceva. Nu m-a trimis aici doar pentru mine…

… adică Angi ştie …?!

 

E timpul să las în sfârşit revelaţia să mă cuprindă. Angi m-a trimis aici să ascult o poveste. M-a folosit ca pe un instrument. Ei, acum de abia am nevoie de timp ca să asimilez.  Respir adânc şi mă reîntorc complet în mine. Mă simt expusă şi vulnerabilă, descoperită. Dar mi-am făcut-o cu mâna mea. Credeam că pot să-i găsesc doar eu pe ceilalţi, iar ei să nu ştie de mine?

 

Îmi pare rău doamnelor, dar aflaţi că sunt mai mult decât un instrument.

Când oamenii îmi povestesc problemele şi tristeţile lor, eu le rezolv, întorc evenimentele în favoarea lor şi le aduc noroc. Mă pierd în poveştile lor şi răsucesc firele întâmplărilor astfel încât să se descurce în viitor. Ştiu că fac asta, dar nu ştiu cum anume. Probabil că atunci când nu-mi mai amintesc cine sunt, eu sau ei, probabil atunci se întâmplă. Ca şi cum imaginaţia mea ar fi atotputernică în momentele şi locurile acelea din poveste, iar lucrurile urmează să se întâmple, cât de curând, după cum îmi doresc. Prietenii şi-au făcut din asta un obicei, „vin la tine să-ţi povestesc pentru că ştiu că după aia o să se rezolve de la sine”, iar prietenii prietenilor o iau deja ca pe o superstiţie, „am auzit că e suficient să-mi urezi tu noroc, pot să-ţi spun şi eu problema mea?” dar nu-i aşa: e vorba de o putere pe care o folosesc în mod conştient. Nu m-a învăţat nimeni asta, nu m-a îndrumat, nu m-a descoperit, nu m-a folosit nimeni. Nu sunt un instrument al nimănui.

Fac parte din altă categorie şi cel mai important acum, e că mi s-a adeverit că mai există şi alţii ca mine: pierduţi prin oraşe, încercând să-şi găsească singuri menirea, Zburători şi Sânziene, Solomonari, Ursitoare, Sfinte…

Ei şi Ele.

 

Mă ridic de pe canapea, aş fi vrut să-i fi adus măcar o floare, ceva. Ah, scăpările astea de adolescentă imatură, ce rău mă enervează.

– N-am ştiut că Angi a fost şi ea…. Dar nu contează. Vă mulţumesc. Vă mulţumesc foarte mult. E foarte important pentru mine ce mi-aţi povestit.

Se ridică şi ea, dreaptă, albă, frumoasă.

– Şi eu îţi mulţumesc că m-ai ascultat. Ai grijă de tine.

– Da. Ă… eu cred că dacă vă duceţi din nou la acel depozit, o să aveţi noroc să daţi de urma … Îngerului. Cumva, o să reuşiţi să-l întâlniţi din nou. Doar să faceţi ceva pentru asta.

Se uită concentrată la mine.

 

 

Cobor scările de lemn. Mă dau spre perete ca să fac loc cuiva să urce. E doar o imagine, dar ştiu că nu peste mult timp, va fi în mod real. Un bărbat cu glugă pe cap, cu mâinile în buzunare şi aripile pliate complet sub hanorac, va urca scările şi va suna la uşa care tocmai se închide în urma mea.

 

Abia aştept să o cert pe Angi pentru că m-a folosit şi să o laud pentru ce frumos le-a brodat ea pe toate: mi-a dat şi mie satisfacţie, a ajutat-o şi pe prietena ei. Aş suna-o chiar acum, dar ştiu că e la mormântul soţului ei, ca în fiecare vineri.  O să aştept până mâine.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: